sindromul pasagerului

îl avem parctic toţi
mergi în tren, drumul e lung, şi colegul tău de salon pare a fi un om cumsecade, schimbaţi o vorbă, două
el are copii, 2. cel mic va merge "la anul" la şcoală iar fata deja îi dă bătăi de cap cu plecările la discoteci şi cavalerii care îi bat pragul. acum merge la verişorul său care a plecat încă în anii '90 în căutarea a ceva mai bun.

şi pentru că drumul este lung, îi zici şi tu despre faptul că ai crescut aproape singur, şi că nu ţi-ai văzut sora de aproape 10 ani, dar trenul ăsta oricum nu duce la ea. acum pur şi simplu mergi să vezi şi tu Europa, că ce poate să mai facă un tânăr în vacanţă?

apoi afli că marea lui durere a fost atunci când soţia îl înşelase acum 3 ani, dar au reuşit să treacă peste asta, şi apoi el recunoaşte că a fost şi vina lui pentru se îneca în păhar cam des atunci

tu îi zici că de fapt ai vrea să fugi de la job-ul pe care îl ai, pentru că şeful e un mitocan iar salariul este unica ce te ţine, şi încă mai este o colegă care de la un timp îţi dă motive în plus să te trezeşti dimineaţa şi să vii din timp la serviciu, numai că nu îţi răspunde deloc, nici nu se uită la tine, şi nu ştii cât mai poţi

staţie terminus, strângeţi mâinele şi ştiţi că nu vă veţi mai întâlni nicicând, poate doar întâmplător




şi totuşi cred sinceritatea contează mai mult pentru cei lângă care eşti ecât pentru un pasager întâmplător, să schimbi ceva poţi doar vorbind despre asta


sursa imagine