mă întrebam azi: "când părinţii, pentru prima dată, din zeităţi negreşite se transformă în simpli muritori"
îmi pare totuşi atunci când mergi la şcoală şi dai cu ochii de profesori
îmi aduc aminte, pe timpuri, îmi părea că orice fac, zic părinţii - aceasta este perfecţiunea, iar o eroare este imposibilă, ca mai apoi să încep a înţelege că teoretic în unile domenii ar putea fi experţi care ar şti mai multe decât mama
cresc
şi încep să pun la îndoială din ce în ce mai mult ceea ce zic părinţii, nu mai vorbesc despre pubertate în care "tăţ îs proşti numa eu pi**os"
şi iată-ne, mari-măricei, deştepţi şi frumoşi, şi nu prea ne pasă de ce zic părinţii, iar ei, printre altele, au avut cel mai mare aport la creşterea noastră, şi ne poartă cea mai mare dragoste şi vorba lor merită mai multă atenţie
unde găsesc echilibrul ideal?
sursa imagine
